Constantin Dragoteanu, medicul legist
Candva, in cealalta viata a mea, de procuror, Institutul National de Medicina Legala era un al treilea birou, al doilea fiind la Politia Capitalei, la „Omoruri”.
Ei bine, in cladirea abia ridicata in zona Vitan-Barzesti, poposeam macar o data pe saptamana, grabit sa aflu din vreme cauzele deceselor suspecte ori ale omuciderilor, sau caracteristicile agentului vulnerant care a produs leziunile cu efect letal. Brr, cum suna ! N-am mai folosit acest limbaj tehnic de o eternitate. Asa mi se pare acum ! Intre colaboratorii in halat alb, un tip nu prea vorbaret, politicos si cu o privire sfredelitoare, mereu absorbit de rapoartele-i de necropsie. Usor, usor ne-am apropiat, adeseori facand si echipa la fata locului, acolo unde s-au legat prietenii de nezdruncinat. Destinul ne-a adus laolalta si in „Cazul Balotesti”, cand am adunat vreo patru zile ramasitele umane de pe campul mortilor fara trup. Impreuna am plecat si la Bruxelles, la invitatia colegilor belgieni care ne ajutasera enorm in munca ingrata a identificarii victimelor tragicului accident aeronautic. Constantin Dragoteanu avea, dincolo de o competenta de nimeni tagaduita, o liniste aparte, un calm care insemna enorm in clipele de impas ale anchetei penale. Stateam amandoi langa cadavrul autopsiat si ii cercetam fiecare echimoza, excoriatie si plaga (intepata, injunghiata, impuscata…) si stiam incotro sa-mi indrept investigatiile criminalistice. Citeam pe indelete orice semn ramas pe corpul lipsit de suflare ca intr-un oracol menit sa lamureasca misterul judiciar si sa-mi scurteze drumul spre autorul asasinatului. Concluziile din actele medico-legale ce-i purtau semnatura nu doar ca-mi usurau solutiile, dezlegand mecanismele complicate ale instalarii mortii, ci reprezentau si rezultatul onestitatii sale profesionale desavarsite. Un om curat si pasionat, uneori incapatanat, unul dintre anonimii fara de care functionarea institutiilor statului ar fi de neconceput. Insii acestia sunt tot mai rari, ceea ce si explica prabusirea dezgustatoare si ireversibila a societatii romanesti. Dupa demisia mea din Ministerul Public, relatiile s-au rezumat la cateva convorbiri si mesaje telefonice purtate cu ocazia diferitelor sarbatori. L-am simtit tot mai dezamagit, tot mai contrariat de intorsatura lucrurilor, dovada ca se schimbase ceva si la „Morga”. Desigur, nu in directia dorita, motiv pentru care s-a si pensionat, bucuros ca timpul ii va ingadui sa evadeze din Bucuresti.
